Recenzie Anime Akame ga Kill

Akame ga Kill! – 24 de episoade – 2014       

~ Cuvant inainte ~

*Tot ceea ce urmeaza este bazat pe vizionarea intregii serii, si sunt observatii personale, in baza experientei mele in literatura, filme, seriale, desene animate si anime-uri. Daca nu sunteti de acord cu ceva din ce este scris, va invit la discutie pe baza punctelor de disensiune.

Ceea ce urmeaza este o analiza asupra anime-ului din perspectiva mea, impreuna cu procesele de gandire prin care ajung la unele concluzii.

De asemenea, eu pornesc in vizionarea oricarui anime – fie el facut de Gainax, Studio IG, Sunrise, Gonzo, Ghibli sau in regia oricui din industrie – cu ideea ca voi viziona ceva de calitate si caruia ii voi da, la final, nota 10 in lista mea personala. Puncte scad pentru:

-          Material care insulta inteligenta celui ce vizioneaza;

-          Material ce ma scoate din imersiunea povestii pe motive de inconsistenta sau prostie pura;

-          Material inutil care iroseste timpul meu fara a oferi nimic de interes in materie de personaje, actiune sau dezvoltarea povestii;

-          Incercari esuate de intelectualism care foloseste truisme sau filozofie de liceu pentru a parea profund;

-          Material ridicol care incalca propriile reguli pe care anime-ul le seteaza pentru actiunea sa.

~ Recenzie ~

Akame ga Kill! – cu semnul exclamarii la final – este un anime care habar nu are ce vrea sa fie. Desigur, se lanseaza intr-o premiza undeva pe la inceputul seriei cu asasini si nobilime si coruptie, dar foarte rapid o ia pe araturi spre taramuri de comedie, incercari esuate de intriga politica, discutii interminabile – si repetate – despre armele magice pe care le au toti din serie si un pic de romanta.

Esueaza pe toate planurile.

Anime-ul asta este cel mai prost anime pe care l-am vazut anul asta care, spre deosebire de altele pe care le-am notat chiar mai prost de atat, e prost doar fiindca e foarte slab facut. Mai departe incerc sa intru putin in polemica lucrurilor care m-au deranjat in timp ce vizionam.

~ Crede si nu cerceta ~

Un lucru ce ma irita la culme e cand un anime, un serial, o carte, un joc, orice, ma lanseaza intr-o lume noua si ma lasa acolo sa ma uit pe pereti. Dupa ce casc si eu gura, impresionat, la ce vad in jurul meu, sunt luat brusc de mana si tarat prin niste coridoare inguste, prin fata unor vitirine in care nu am voie sa privesc, si mi se zice exact ce ar trebui sa ma intereseze.

Well, fuck you. Poate vreau sa stiu despre vanzatorul de peste de la colt, da?

Akame ga Kill! e fix acest gen de anime. Odata ajuns in lumea sa, de la inceput si pana la ultimul episod, nu petrece deloc timp sa dezvolte universul sau mai departe de grupul de personaje pestrit. In 24 de episoade sunt nenumarate momente in care s-ar fi putut lua o pauza de la „antrenamente” si flecareli de prin baza si sa ni se arate un pic de ce ar trebui sa ne doara pe noi daca imperiul cade sau nu. Se vorbeste mult despre revolutia ce va fi sa vina, despre armata revolutionara, despre starea imperiului...dar asta e tot.

Vorba e vant. Anime-ul vorbeste si vorbeste si vorbeste si nu zice de fapt absolut nimic. Nu se poate realiza o legatura intre faptele personajelor si starea lucrurilor din lumea lor doar fiindca ni se zice ca ar trebui sa existe una.

George R.R. Martin iroseste sute de pagini descriind vietile taranilor, luptele lor, problemele lor, mesele lor, curvele lor, orice detaliu care pare nesemnificativ. Ce rezulta e ca lumea din A Song of Ice and Fire se simte ca fiind vie, ne pasa de care casa ajunge sa conduca, fiecare moarte ne baga in minte ramificatiile pe care le va avea asupra lumii in sine.

Acelasi lucru il pot zice si despre Terry Pratchett sau despre Steven Erikson.

Stiu, nu e cinstit sa compar literatura cu un biet anime constrans de buget si de materialul sursa. Dar cat am vizionat seria nu puteam sa nu ma gandesc cate momente ar fi putut fi taiate si inlocuite cu ceva mult mai interesant decat sa-l vad iar pe Tatsumi cum crede ca a facut „level up” – o chestie idioata la care voi reveni mai tarziu -. 

Nu mi-a pasat DELOC de universul din Akame ga Kill! si, in consecinta, la final chiar nu putea sa-mi pese mai putin cine ramanea in picioare. Tot anime-ul e concentrat in jurul personajelor si a luptelor dintre „tipii buni” si „tipii rai”. Daca era doar un amarat de anime de arte martiale mai era o chestie. Dar aici s-a insistat ca totul inseamna ceva, ca totul are o importanta, ca nu se bat doar de dragul de a se bate.

Iar eu am tot asteptat sa vad ce importanta are totul, de ce trebuie sa se intample totul.

Anime-ul s-a incheiat iar eu inca astept. Bila neagra.

~ Bibistroceii crocobazdugati ~

L-am mentionat pe George R.R. Martin mai devreme deoarece el este un autor caruia ii place sa-si omoare personajele. Bine, nu stiu daca ii place lui sa le omoare dar e cert ca le omoara. Fiecare personaj are o poveste cu o anumita importanta, planuri, scopuri, personalitate, si e dezvoltat pe cat se poate.

Din cauza asta doare cu adevarat cand un personaj moare, mai ales daca e in mijlocul a ceva important.

Pun ca un al doilea exemplu evenimentele din The Lies of Locke Lamora, de Scott Lynch. Un alt autor care are o oarecare placere in a ucide personaje, si la el e foarte de efect momentul in care cineva e trimis acasa inecat si murat intr-un butoi de pisat de cal. Asta fiindca si el petrece timp sa bage personajele in evenimente si sa le defineasca rolurile si importanta.

Akame ga Kill! incearca, foarte din rasputeri, sa faca acelasi lucru ca mai greii literaturii, sa inlature ideea de „armura povestii” si sa puna fiecare personaj intr-o lumina de vulnerabilitate. Iar asta, in sine, e bestial, considerand cum anime-urile se cam sfiesc in general de la a omori personaje ce ar putea fi folosite ca material promotional sau vandute ca figurine.

Din pacate nu e capabil sa duca la final asa ceva, sau sa impresioneze macar prin mortile personajelor.

Aici e o chestie interesanta, daca va intereseaza sa cititi opinia mea. Daca nu, sariti urmatorul paragraf si mergeti mai departe cu rantul. Ceva spoilere pentru Game of Thrones si One Piece urmeaza.

Chestia interesanta este ca nu poti omori din senin un personaj, oricat de „realist” ar fi lucrul asta. Pentru ca o poveste sa poata functiona narativ, ai nevoie ca personajele sa aiba roluri iar moartea lor sa aiba impact. Iar impactul nu-l obtii doar din faptul ca ai omorat un personaj drag personajului principal sau privitorului. Impactul se obtine din ceea ce se pierde prin moartea personajului respectiv. Nu conteaza violenta mortii, nu conteaza gravitatea mortii, nu conteaza nici macar cat de dramatica e muzica.

Conteaza exclusiv pierderea.

De asta moartea lui Ace e un eveniment interesant in One Piece, dar nu deosebit de impresionant in schema mai mare a lucrurilor. Ace nu exista in poveste decat pentru o perioada scurta, nu are teluri, nu are planuri, nu are decat afectiunea lui Luffy si o importanta data de alte personaje. El moare si-l impinge pe Luffy mai departe...si e inlocuit in cele din urma.

Pe cand moartea lui Ned Stark din Game of Thrones nu va fi uitata niciodata de niciun fan al cartilor. Nu doar ca moare cand se spera ca va scapa, dar moare in mijlocul evenimentelor, fara sa rezolve nimic, dar punand multe alte evenimente in miscare. Cutremurul porneste cu el si are reverberatii pana in momentul actual al povestii.

Anime-ul asta in schimb nu intelege niciunul dintre conceptele astea. Un personaj moare mereu cand si-a indeplinit singurul scop pe care il are, de cele mai multe sa-l pupe cumva pe Tatsumi undeva. In general e usor de prezis cand cineva va muri – Leone e singura care m-a fentat de vreo doua ori -, deoarece s-a mers foarte mult pe masurarea eficientei. In afara de prima moarte, fiecare moarte ulterioara survine atunci cand personajul si-a dezvaluit trecutul, a facut ceva omoruri, l-a salvat pe Tatsumi / naiba mai stie cine, si-a razbunat prietenul si si-a incheiat arcul.

De exemplu, si spoiler aici:

Bulat si Tatsumi sunt pusi impotriva a trei personaje foarte periculoase. Tatsumi e invins rapid si e la podea. Bulat ramane singur, izolat, impotriva celor trei. Daca nu omoara pe nimeni, Tatsumi moare fara sa fi facut nimic, si ar fi fost o pierdere de timp. Daca ii omoara pe toti trei fara sa crape, prezentarea lor ca fiind extrem de periculosi a fost degeaba. Asadar, direct de la inceputul luptei, considerand cum e scena pregatita, putem sa fim siguri ca Bulat va omori cel putin doi dintre ei, dar va muri si el. Mai putin de doi l-ar face sa para de fapt slab fata de cum e prezentat, iar mai mult nu poate deoarece si Tatsumi trebuie sa se dovedeasca acolo, impins fiind de vreo tragedie personala.

Dar arcurile personajelor sunt foarte scurte si neinteresante – revin imediat la asta - . Toata lumea are un trecut trist de vreun fel, toata lumea vrea sa schimbe imperiul, toti mor cand le soseste ceasul.

Ori asta e complet neinteresant intr-un anime unde ar trebui sa ne pese de ceva. Daca nu dezvolti lumea si nu dezvolti rolul personajelor in lumea respectiva, cum te poti astepta ca privitorul sa fie investit in poveste si-n evenimente?

Nu prea ai cum.

De asemenea, nu ajuta deloc ca toate personajele sunt niste clisee dureroase ale industriei anime.

~ Personalitati imaginare ~

Ca sa continui pe ideea de mai devreme: toate personajele sunt clisee. Am mai zis cred, in alte recenzii, ca nu e NIMIC in neregula cu a avea arhetipuri ca personaje. Neon Genesis Evangelion – rusine sa-mi fie ca aduc o serie sacra in discutia asta – porneste la drum cu cel mai simplu si obosit cast de personaje, dar pana la final face chestii uimitoare pornind de la matrita respectiva.

AgK! in schimb prefera sa lase cliseele sa tina loc pentru personalitatea personajelor.

Akame e tacuta, dar foarte emotiva cand se deschide.

Bulat e un tip dur c-o inima de aur.

Sefa e seaca dar se descurca bine intr-o lupta

Mine e o tsundere care devine foarte dragastoasa dupa ceva timp.

Tatsumi e un pampalau care devine mai puternic prin vointa pura.

Tipa obsedata de justitie e obsedata pana in punctul de a fi sinistra.

Esdeath e obsedata de ideea ca cei slabi nu au dreptul de a trai.

Exemplele pot continua. Nu e nevoie sa fi vazut multe anime-uri ca sa observi cat de simple sunt personajele astea.

De asemenea, ca sa fie sare pe rana acum cand realizezi ca nu urmaresti decat  niste chestii predestinate sa nu fie interesante, anime-ul mai si considera de cuviinta sa ne insulte inteligenta.

„Uite-i pe astia trei! Sunt foarte rai. Sunt imbracati in piele si au niste ornamente pe cap care arata ca niste coarne. Sunt rai! V-ati prins inca de cat de rai sunt? Uite cum ala mic si inocent ii taie tipei aleia fata. Ah, pardon, n-am sa va arat ce face exact, dar garantez eu ca-i malefic. Sunt foarte, foarte rai. Nu? Nu? NU?!”

Antagonistii au toti personalitati de hartie si sunt de-a dreptul comici in cat de rai sunt. Intr-un fel mi-au adus aminte de antagonisti de prin comics-urile din Era de Argint, alea prin care Lex Luthor fura torturi din patiserii de rau ce era.

Intr-un anime care se vrea a fi serios, un adevarat Berserk al zilelor noastre – desi Berserk e inca al zilelor noastre considerand cat de lent progreseaza, dar e alta poveste – asa chestii par de-a dreptul infantile si stupide.

~ Esdeath e stupida ~

Apoi, mai e si Esdeath. Tot anime-ul toate personajele ne freaca la ridiche de cat de rea e Esdeath si cat de sadica si cat de naspa si cat de letala.

Ce vedem in schimb?

Marea comandanta a armatei are un fetish in a calca oameni pe fata cu tocurile ei stilleto foarte ascutite – wow, unde sa mai fi vazut oare asa ceva vreodata?! -.

Cand nu calca oameni pe fata, se comporta ca o scolarita in calduri pe langa Tatsumi.

Iar cand nu face nici asta, tot ameninta in stanga si dreapta cu camera de tortura, dar nu face niciun rahat pana la finalul anime-ului.

Ca sa continui paralela cu Berserk, ar fi exact ca si cum ni s-ar fi zis ca Guts e un luptator letal, dar tot anime-ul l-a fi urmarit cum sta si vorbeste cu vaci pe camp sau culege floricele pe care sa i le puna-n par lui Griffith.

De departe, Esdeath e una dintre cele mai slabe antagoniste pe care le-am vazut pana acum. Inteleg ca ideea era sa-i dezvolte o personalitate mai complexa, dar au uitat ca pe langa partea de dragalasenie tipa trebuie sa fie si o ucigasa sadica, ceea ce nu reiese din mai nimic din anime. Sincer, ce reiese cel mai pregnant e ca e in calduri grav de tot – amuzant, de vreme ce-i regina gheturilor – si are nevoie urgent de ceva tare si lung. Si cu tepi, ar completa personajele din anime.

~ Calusi pentru toata lumea ~

Credeam ca Naruto e groaznic in ideea ca explica fiecare tehnica si fiecare miscare facuta de un personaj, dar AgK! ia conceptul si decoleaza cu el spre stele.

De la inceput si pana la final fiecare personaj explica ce face arma sa si, mai ales, ce slabiciuni are.

Poate nu-i o idee buna sa-i zici inamicului ca arma ta functioneaza pe baza pericolului din jurul tau.

Poate nu-i o idee buna sa-i zici inamicului cu care te lupti ca te poti regenera.

Poate nu-i o idee buna sa-i zici inamicului ca sabia ta il omoara cu o atingere.

Poate nu-i o idee buna sa-i explici inamicului ca firele tale taie prin orice si le-ai intins peste tot.

Poate nu-i o idee buna sa-i explici inamicului ca e inutil sa se bata cu papusile tale daca nu te omoara pe tine mai intai.

Asasini cica, da?

Tot anime-ul mi-am dorit ca cineva sa ia informatia si sa le-o traga protagonistilor de sa nu se vada drepti. Dar bineinteles ca e atat de slaba coreografia luptelor si atat de plictisitoare, incat oponentii impart trei neuroni in general, si nu fac absolut nimic din ce ar avea logica sa faca.

~ Claudiu, esti un hipster elitist nenorocit. Anime-ul nu trebuie sa fie atat de complex gandit ca sa fie distractiv ~

Uitati, inteleg ca unora le plac fetele cu sabii si luptele shounen in care castiga cel cu tehnica secreta mai impresionanta. Inteleg si atractia pentru un anime sangeros care macar pare sa incerce sa iasa din matrita in care s-a incadrat singur de la inceput.

Dar, ar fi trebuit sa taie jumate din lupte si sa bage material de poveste si de personaje in loc. Nu e nevoie de mult, dar poate sa vedem un pic mai mult din inamici decat cat de malefici sunt ei si de ce trebuie sa moara; poate sa vedem un pic din povestile celor care-i angajeaza pe Night Raid; poate sa vedem si ce se intampla in palat sau in tabara rebelilor, incat sa ne pese. Inteleg ca a fost nevoie sa acopere mult teren cu povestea dar, asemanator cu The last airbender al lui M. Night Shyamalan, cateodata e mai bine sa editezi materialul original. Daca ceva arata bine in manga / scris nu inseamna ca se va tranfera bine fara detalii intr-o adaptare.

~ Enervari sub varsta de 18 ani ~

Deoarece nu vreau sa ma extind cu mult peste 3000 de cuvinte, urmatoarele lucruri le voi lasa in forma sumara.

1.      Ministrul cel malefic e ridicol. Mai multa complexitate e in vrajitoarea cea rea din filmul Snow White din 1900 primavara.

2.      Daca niciunui personaj nu pare sa-i pese mai mult de cateva minute de decesul unui camarad, mie chiar n-are sa-mi pese absolut deloc. Inteleg asasini si lalalala, dar asta nu e o scuza ca personajele sa fie niste robotei.

3.      Inamicul final e scos din fund. Nu pot suporta cand un anime incearca sa ridice drama finala introducand cate un inamic gigantic doar de dragul de a o face.

4.      Lipseste orice fel de consistenta tematica. Moment dramatic si apoi tate. Moment dramatic si apoi glume ieftine. Unele anime-uri pot sa combine drama si comedia – a se vedea exemplul dat de Fullmetal Alchemist: Brotherhood -, dar aici nu iese deloc, mai ales ca totul pare bagat cu ciocanul acolo, in cele mai nepotrivite momente posibile.

5.      Trupe speciale peste trupe speciale, toata lumea are niste trupe speciale ascunse intr-un beci. Am zis chiar la inceput: daca taiau o gramada de lupte din seria asta, printre care si aceste trupe speciale care nu au alt rol decat sa moara, ar fi avut timp sa faca ceva interesant cu timpul eliberat.

6.      Conceptul de „level up” e infantil, si chiar imbecil. Personajele vorbesc parca ar fi personaje dintr-un RPG, ceea ce bineinteles ca rupe si mai departe elementul de imersiune al povestii, iar marile lor „imbunatatiri” oricum nu se simt. Presupun ca a fost folosit asa dialog de dragul faptului ca publicul oricum va contine oricum multi si gameri si e mai usor de inghitit asa limbaj.

7.      Universul asta are arme de foc, soldati modificati genetic, cyborgi si roboti uriasi. De ce naiba mai foloseste lumea arme albe?

8.      Ce fel de imperiu ar pune in mainile unui singur general o arma de distrugere in masa ce ar putea sterge imperiul de pe fata planetei? Da, da, fara asta nu ar exista povestea, dar un pic de gandire nu ar fi stricat odata ce se incheie totul.

9.      De ce toata lumea trebuie sa poarte fetele alea de pedofili lasati nesupravegheati intr-o gradinita plina de copii? Era enervat in Hellsing Ultimate, aici e de nesuportat. Sa nu mai zic de cantitatea de psihopati „malefi” si  „super rai” si „odiosi” si oricum mai vreti sa le ziceti, care tin locul unui compas moral real pentru poveste.

10.  CALUSI PENTRU TOATA LUMEA!

~ Da mai taci odata! ~

In incheiere as vrea doar sa zic ca nu recomand acest anime nimanui. Nota mea finala este nota 4, o nota pe care in general n-o dau foarte usor. Acestea sunt anime-urile care irosesc materialul de care ar putea profita pentru a realiza o productie buna si care, de cele mai multe ori, pot fi considerate ca luand la misto inteligenta celor ce vizioneaza.

E adevarat ca Akame ga Kill! nu este o productie cu ambitii. In afara catorva scene mai bine animate nu avem parte de lupte interesante, personajele sunt seci, povestea nici nu se poate considera ca fiind scrisa iar lumea lor e un desert al ideilor. Un asa anime se poate vedea de la o posta ca nu are nicio importanta in timp.

Dar asta nu ar trebui sa scuze sau sa incurajeze o productie slaba si facuta fara interes. Probabil in echipa din spatele ei stau oameni cu talent ce nu au putut, din varii motive, sa-si puna talentul la contributie. Din iubire pentru acei oameni, nu vizionati porcaria asta, ca pe viitor sa nu fie fortati sa mai faca ceva asemanator.

Recenzie realizata de: Caludiu Antal.